Sergiu Nicolaescu: Cred că a fost blestemul meu – şi filmul şi faptul că nu am mai avut familie

21 ianuarie 2010

Naţional, Realităţi economice

Regizorul Sergiu Nicolaescu a declarat într-un interviu, că cinematografia românească a intrat într-o “criză”, îi lipsesc banii şi sălile de cinema, dar că ea mai poate fi salvată printr-o nouă legislaţie în domeniu, dar şi prin eforturile susţinute ale oamenilor de cultură.

Sergiu Nicolaescu a vorbit şi despre faptul că, la 40 de ani de la premieră, filmul “Mihai Viteazul”, pe care l-a regizat şi în care a şi jucat, este cel mai vizionat film românesc în întreaga lume, dat fiind faptul figurează printre primele locuri în clasamentele realizate pe diferite categorii de site-ul de specialitate IMDb (Internet Movie Data base).

“E un film pe care l-am muncit fără limite şi eu şi echipa, în care am dat tot ce-am putut”, spune regizorul. În interviu, el vorbeşte şi despre noua premieră pe care o va aduce pe marile ecrane, comedia “Poker”, realizată după un scenariu de Adrian Lustig şi care va rula în cinematografe, cel mai probabil, în luna februarie. Deşi spune că filmul rămâne pasiunea vieţii sale, regizorul are şi un regret, acela că nu a reuşit să aibă o familie.

1970, anul în care a apărut pe marile ecrane filmul “Mihai Viteazul”. Au trecut 40 de ani de atunci şi iată că potrivit site-ului american IMDb (Internet Movie Data base), producţia regizată de dumneavoastră figurează printre primele locuri în clasamentele realizate pe diferite categorii. El devine, astfel, cel mai vizionat film românesc în întreaga lume. Cum priviţi acestă realizare?

Sergiu Nicolaescu: Să fiu sincer, mi se pare normal. E un film pe care l-am muncit fără limite şi eu şi echipa, în care am dat tot ce-am putut. Am avut armată, circa 5.000 de soldaţi am avut cu mine, ceea ce a fost un lucru fantastic, dar pe care l-am şi folosit. Era un film care, iniţial, trebuia să fie o super producţie americană.
A existat o ofertă de la Columbia Pictures, în care mi-i oferea pe Charlton Heston, Orson Welles, Laurence Harvey, Elizabeth Taylor şi bărbatul ei, Richard Burton, a fost la un moment chiar şi Kirk Douglas în România să mă vadă, să stăm de vorbă.

Trebuia să fie o super producţie americană, româno-americană. La un moment dat, trebuia să plec la Paris şi am fost chemat la Comitetul Central. M-am dus în birou la Paul Niculescu-Mizil şi el s-a dus jos, la Nicolae Ceauşescu. Trebuia să-mi dea aprobarea şi, după un timp, s-a reîntors şi mi-a zis: “Poftim aprobarea”. Între timp, avionul trebuia să plece, dar l-au reţinut pe aeroport.

Am plecat de la CC, am lăsat maşina în faţa aeroportului şi avionul a început să ruleze pe pistă. În momentul acela, a venit o maşină, un ZIM – îmi aduc aminte perfect – care ne-a oprit. A urcat în avion Dumitru Fernoagă şi mi-a zis: “Sergiule, cobori!”. Şi am coborât. M-am dus din nou la Comitetul Central şi m-au anunţat că nu s-a aprobat co-producţia şi că voi face filmul numai cu români.

Americanii s-au arătat interesaţi chiar si pentru producţia românească, pur românească. Stupiditatea asta, mi-a explicat Titus Popovici, ar fi fost făcută în urma unei scrisori semnată de Mircea Albulescu. Până la urmă, am constatat că era o minciună, nu o scrisese Mircea Albulescu, o scrisese chiar Titus Popovici. Asta e viaţa şi aşa am făcut.

S-ar mai putea face astăzi un film precum “Mihai Viteazul”? S-ar găsi resursele umane şi financiare necesare unei astfel de producţii?

Sergiu Nicolaescu: Din păcate, nu mai este posibil. O parte dintre actori (n.r. – cei din distribuţia filmului “Mihai Viteazul”) mai trăiesc, dar mulţi au murit. O generaţie de actori absolut fantastică! Vreau să spun că eram circa 15 actori care intram în aceleaşi haine. Toţi eram de înălţime 1,84 – 1,86 m şi intram în aceleaşi haine. Incredibil! Cel mai greu era să dublezi filmul, pentru că toată lumea, pe unde mergeam, se crucea: “Unde au găsit aşa bărbaţi?”. Era incredibil!

Amza Pellea, Ion Besoiu, Florin Piersic, Ilarion Ciobanu – într-adevăr, un adevărat arsenal de mari actori ai cinematografiei româneşti, dar nu se mai găsesc astăzi actori care să joacă într-o producţie de amploare?

Sergiu Nicolaescu: Eu zic că cinematografia a intrat într-o criză. Făcându-se filmele care se fac, nu se nasc noi actori, iar cei din generaţia mea sunt prea bătrâni sau au murit. Mulţi dintre ei au murit… Silviu Stănculescu, Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, o grămadă de actori s-au prăpădit, din păcate. Din păcate…

Dar nu este aici un paradox? Filmele româneşti încep să câştige din ce în ce mai multe premii, la festivaluri de film din diferite colţuri ale lumii.

Sergiu Nicolaescu: În toate perioadele s-au câştigat premii. Acum se face mult caz de premii. E foarte merituos că cinematografia română a câştigat un premiu la Cannes. E un lucru deosebit, dar, să mă ierte Dumnezeu, la fiecare câţiva ani eu obţineam premii. Multe filme au rulat cu premii importante în palmares.

Ce-i lipseşte cinematografiei româneşti în momentul de faţă? Bani, actori, regizori?

Sergiu Nicolaescu: În primul rând, banii, în al doilea rând, cinematografe. Vedeţi dvs, din opt sute şi ceva de cinematografe acum mai sunt vreo 30-32. Nu se poate face film pentru aşa ceva. Noi aveam 14 milioane, 15 milioane de spectatori, nu telespectatori, spectatori de film. În momentul de faţă, dacă scoţi 30.000 de spectatori e mult, 50.000 este un rezultat.

Unul dintre cele mai recente filme ale dumneavoastră, “Supravieţuitorul”, a înregistrat un număr record de spectatori. Oamenii se mai duc la cinema.

Sergiu Nicolaescu: “Supravieţuitorul” m-a încurajat, dar încă nu am ajuns la nivelul la care am fost înainte. Filmele mele rulează foarte bine, dar mai sunt filme româneşti importante, care ar trebui vizionate şi să fie date în televiziuni. “Felix şi Otilia” este un film deosebit şi sunt şi altele. Există multe filme de excepţie româneşti. Eu m-am specializat, fără să vreau, în film istoric.

Vă daţi seama că să conduci 5.000 de oameni pe un câmp imens, vreo zece kilometri, este o performanţă, eu fiind regizorul principal al filmului (n.r.- “Mihai Viteazul”). Eu am făcut totul. Şi actorii au fost trei luni scoşi din producţie, nu s-au mai dus la teatru şi am făcut cu ei călărie, lupte. Am făcut şcoli de cascadori, am creat cascadori. A fost o muncă completă.

Mai credeţi în şansa cinematografiei româneşti de a avea un film istoric de valoare?

Sergiu Nicolaescu: Eu nu cred că cinematografia noastră va dispărea. Nu cred aşa ceva. Dimpotrivă, eu cred că talente apar din nou, că actori, în mod sigur, vor apărea din nou. Din păcate, s-a rupt şcoala trecută de şcoala prezentă. Este o ruptură, o fractură. Noi făceam filme extrem de importante.
Sigur că nu mai sunt bani astăzi, dar nu mai sunt pentru că nu se vrea. Şi atunci, ne cârpim cu nişte filme care costă cât mai puţin. Unii dintre noi încearcă să facă un lucru mai mare, mai important, dar cu banii care sunt şi cu legile care sunt în momentul de faţă nu putem face nimic.

Sunteţi preşedintele Comisiei pentru Cultură a Senatului, ce soluţii vedeţi din această postură pentru schimbarea legislaţiei în domeniul cinematografiei sau pentru rezolvarea conflictelor iscate în jurul Centrului Naţional al Cinematografiei?

Sergiu Nicolaescu: Eu vreau să spun următorul lucru: Am avut mare încredere în Paleologu (n.r. – Theodor Paleologu, fostul ministru al Culturii) şi m-a dezamăgit total. Total! Nu a fost capabil, un an cât a stat ministru, să dea nimic, decât în ultima zi, în 10 sau 30 decembrie, a dat nişte reguli care mai mult strică. Deci, a fost o ambiţie prostească.

O adevărată “pleaşcă” pentru cinematografie. Acum avem un nou ministru (n.r. – Kelemen Hunor) pe care sper să-l conving şi să încercăm să facem filme importante cu regizori importanţi, cu oameni care s-au afirmat, care se pot afirma din nou. Gândiţi-vă că eu am făcut “Mihai Viteazul” după “Dacii”. E adevărat că eram începător, dar cu şase ani înainte am făcut nişte filme documentare foarte importante, care au fost la Cannes, au fost peste tot.

Au premii mari internaţionale. Şi astăzi aş face un documentar, pentru că îmi plac filmele. Asta a fost meseria mea şi am făcut-o cu pasiune. Trebuie să avem nişte conducători care să aibă şi ei aceleaşi ambiţii şi să mobilizeze pe cei din cinematografie. Noi ne-am afirmat în filme importante, în filme foarte mari, am citat “Felix şi Otilia” care avea o serie de actori extraordinari, făcut cu multă bogăţie.

A mai fost “Pădurea spânzuraţilor” şi au mai fost filme importante. Eu am făcut cel puţin 10-12 filme istorice. Şi m-am specializat pe genul ăsta deşi, cel mai mult, mi-au plăcut “Osânda”, “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, “Ciuleandra”, “Orient Express”, “Întâlnirea”. Acesta a fost genul de filme care mi-a plăcut.

Credeţi că vor exista schimbări majore în domeniul cinematografiei în mandatul lui Kelemen Hunor?

Sergiu Nicolaescu: Nu-l cunosc încă. Rămâne să mă întâlnesc cu cu el şi să vedem ce putem face. Comisia actuală din Senat este hotărâtă să facem ceva. Eu de un an de zile am făcut o nouă lege semnată de aproape toţi membrii Comisiei. Pe această lege Ministerul Culturii nu şi-a dat nici măcar părerea, dar n-are cine din Ministerul Culturii să cunoască cinematografia. Paleologu a fost ambasador vreo doi ani, e tânăr. Ce ştie el din cultura românească? Ce i-a dat tatăl său. Atât. Rezultatul se vede.

Revenind la filme, după “Nea Mărin Miliardar”, aţi pregătit recent cea de-a doua comedie din cariera dumneavoastră – “Poker”, un film după un scenariu de Adrian Lustig.

Sergiu Nicolaescu: Este o comedie, dar nu numai. Mărturisesc că este şi dramă. Este oarecum situaţia noastră de astăzi. O să vă povestesc ceva din film. Sunt patru copii, prieteni la aceeaşi şcoală, colegi de şcoală, care în timpul liber joacă poker, zicând că pokerul îi apropie şi îi leagă pe unul de celălalt.
Sigur că în viaţă s-au despărţit, dar au rămas prieteni pentru acest joc de poker. Sunt actori absolut senzaţionali – Valentin Teodosiu, Horaţiu Mălăele, Vladimir Găitan, Mircea Diaconu. Fantastic! Sunt actori de Dumnezeire, aş putea spune. Au dat foarte foarte bine. Filmul mi-a ieşit.

Când o să aibă loc premiera?

Sergiu Nicolaescu: Cred că la începutul lunii februarie. Merită să fie văzut şi încerc prin asta să aduc din nou spectatori la cinematografe. Scopul meu principal nu este să mă duc la festivaluri, nu am timp de festivaluri.

Cum priviţi faptul că majoritatea tinerilor regizori români pleacă întâi cu filmul la festivaluri internaţionale şi abia după aceea îl prezintă şi în România. Uneori trece un an, alteori trec 2 până când publicul din România are acces la filmul respectiv.

Sergiu Nicolaescu: Vă spun eu ce se întâmplă în realitate. Ştiu pe cineva, care este un băiat foarte talentat şi care a fost la o sută şi ceva de festivaluri şi a luat două sau trei premii, ceva de genul ăsta. Altul a luat la 50 de festivaluri trei premii, dar, “premii”…Nu a luat Oscarul, nu a luat premiu la Cannes. Unul singur a luat Palme d’Or , filmul lui Mungiu (n.r. – “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, regia Cristian Mungiu), dar care, aşa cum aţi văzut, nu prea a făcut spectatori.

Tocmai de-aia (n.r. – din cauza numărului redus de spectatori) sunt obligaţi să se ducă la festivaluri. Fac o tactică: se duc la festivaluri, obţin nişte premii, pentru că festivalurile au filme şi festivalişti. Sunt o categorie de oameni care merg la aceste festivaluri. Se duc peste tot, se duc de 50 de ori, încep să cunoască lumea. În felul acesta, obţin nişte premii care… cât sunt de importante !? Cert este că, la o carieră de aproape 60 de filme, nu ştiu dacă am fost la 4 festivaluri.

Spuneţi că cinematografia românească a intrat într-o “criză”, dar în fiecare an, pare să mai apară un nou festival de film.

Sergiu Nicolaescu: Acum, ceea ce se petrece în România e o batjocură. Sunt, în clipa de faţă, circa 20-30 de festivaluri în România. Păi aşa sunt şi alea din străinătate, să ne fie clar. Am luat un premiu pe nu ştiu unde, dar nu ştie nimeni de festivalul respectiv. Filmele mele au fost la festivaluri, dar fără mine. De pildă, îmi aduc aminte că ieşise filmul “Mihai Viteazul” şi mi-au spus toţi: te duci la Moscova. Pe vremea aceea, cel mai important festival era Moscova.

Pe urmă, venea Cannes, pe urmă Karlovy Vary şi aşa mai departe. Noi aveam un singur festival, la Mamaia. M-am dus la Moscova şi ministrul de acolo care a vorbit direct cu ministrul nostru şi i-a spus că filmul meu o să ia sigur un premiu. Şi m-am dus. Era o sală de 5.000 de locuri, plină, cu un ecran mare. Începe filmul şi sare peste o bobină în care era cucerirea Moldovei.

Şi în momentul ăla, eu i-am spus ambasadorului: “Domnule ambasador, au sărit bobina cu Moldova”. “Nu se poate”, spune el. “Ba se poate. Uitaţi, sunt actorii aici”, i-am spus. Era şi Amza Pellea şi mai erau şi alţii. Ambasadorul s-a ridicat şi a plecat cu soţia împreună şi m-am luat după el. La un moment dat, m-am gândit şi i-am spus: “Domnule ambasador, eu înţeleg că dvs. plecaţi, dar eu sunt regizorul filmului.

Eu mă duc şi fac scandal”. M-am urcat sus la proiecţie, am intrat cu forţa şi am descoperit că un aparat era rece într-un şir de aparate calde toate şi unul mergea. Am apăsat pe buton, un buton roşu, şi s-a oprit. Am apăsat pe cel care era rece apoi şi a pornit, s-a reluat filmul. Lumea a aplaudat. Şi în momentul ăla, a doua zi am luat avionul şi m-am întors.

Filmul a luat un premiu, dar nu cel care era prevăzut, pentru că făcusem scandal. E bine că se merge la festivaluri, dar ca un film să facă festivaluri, fără ca înainte să ruleze în România, aşa ceva nu există. Deci asta este o găselniţă a noii generaţii, noul “val”, o găselniţă incredibilă. Un film trebuie să aibă premiera în ţara lui şi pe urmă să vedem unde merge şi la care merge.

Sunteţi de acord cu expresia “noul val cinematografic românesc”?

Sergiu Nicolaescu: E normal să fie noul val. Sigur că da. Dar, în acelaşi timp cu noul val, să nu se nască şi un alt val: expiraţii. Aşa cum au zis unii dintre ei. Adică, e ciudat la un moment dat să te trezeşti că îţi spun unii că eşti expirat. Asta nu poate să o ştie nimeni şi eu aveam dovada că nu sunt expirat.

Cum au trecut cei 20 de ani de la Revoluţie peste cultură? Care este faţa ei acum?

Sergiu Nicolaescu: E la pragul prăpastiei.

Şi ce o poate salva?

Sergiu Nicolaescu: Se va salva sigur. Nu pot fi decât oamenii care salvează cultura – regizorii, pictorii, scriitori. Trebuie să lupte, să nu piardă speranţa, să nu se descurajeze. Să lucreze mai departe, cu ambiţii. Noi prin ambiţia generaţiei care a trăit în comunism am făcut carieră. Eu vorbesc de mine, am făcut o carieră internaţională.

Ştiu că printre proiectele dumneavoastră cinematografice se regăseşte şi filmul “Candele de zăpadă”, după un scenariu de Corneliu Vadim Tudor. În ce stadiu se află proiectul acesta?

Sergiu Nicolaescu: Este un film pe care urmează să-l fac şi care va fi un film important. Mai am încă unul, care e tot un film de război – se numeşte “Trenul morţii”. Deci, cam astea vor fi viitoarele filme pe care le voi face, dacă nu se iveşte altceva.

Aveţi o colecţie valoroasă de arme, în mare parte obiecte de recuzită din producţiile istorice la care aţi lucrat. Aveţi şi sabia din filmul “Mihai Viteazul”?

Sergiu Nicolaescu: Pe-aia i-am dat-o lui Amza Pellea. Eu am avut o colecţie de arme care e a mea personală, nu sunt doar cele din filme.

V-aţi gândit vreodată să vă apropiaţi şi de teatru sau să regizaţi spectacole de teatru?

Sergiu Nicolaescu: Nu. Eu sunt legat numai de film. Filmul a fost şi rămâne pasiunea vieţii mele. Nu am reuşit să am familie, dar am filme. Acum regret că nu am avut familie. Cred că ăsta a fost blestemul meu – şi filmul şi faptul că nu am mai avut familie.

Sergiu Nicolaescu, care este şi preşedintele Comisiei pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă din Senat, este cel mai prolific regizor român.
Filmografia sa impresionantă, neîntreruptă până în prezent, cuprinde filme la care, în afară de regizor sau co-regizor, este în egală măsură actor sau scenarist cu certe calităţi.

După numărul de filme realizate (în jur de 50 de lung-metraje), Sergiu Nicolaescu este, de departe, regizorul cel mai productiv din cinematografia autohtonă, situându-se în acelaşi timp la nivelul celor mai activi cineaşti în plan internaţional.
De-a lungul carierei, a abordat o largă arie tematică şi de gen (inclusiv filmul de actualitate, serialul de televiziune, comedia, drama psihologică), însă certa sa vocaţie se dovedeşte a fi superproducţia de inspiraţie istorică şi filmul de acţiune.

“Mihai Viteazul” (1970), “Cu mâinile curate” (1972), “Chemarea aurului” (1873), “Nemuritorii” (1974), “Un comisar acuză” (1974), “Accident” (1976), “Osânda” (1976), “Nea Mărin Miliardar” (1978), “Revanşa” (1978), “Ultima noapte de dragoste” (1979), “Capcana mercenarilor” (1981), “Wilhelm Cuceritorul” (serial TV, 1981), “Ringul” (1983), “Ciuleandra” (1984), “Francois Villon – poetul vagabond” (1987), “Mircea” (1988), “Coroana de foc” (1990), “Oglinda – Începutul adevărului” (1993), “Punctul zero” (1995), “Triunghiul morţii” (1999), “Orient Expres” (2004), “15″ (2005), “Supravieţuitorul” (2008), “Carol I” (2009) sunt doar câteva dintre titlurile ce se regăsesc în filmografia artistului.
Pentru anul acesta, regizorul pregăteşte o nouă premieră, “Poker” – o comedie după un scenariu de Adrian Lustig.

 

1 Stea2 Stele3 Stele4 Stele5 Stele (Ne-evaluat încă)
Loading ... Loading ...
Trimite prin email Trimite prin email

Comentează acest articol

*

NOTA: Va rugam sa folositi un limbaj decent in comentariile pe care le lasati. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii se vor sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul financiarul.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.