Financiarul

La mai puţin o lună de la lansare, încasările mondiale ale filmului ‘Avatar’ le-au depăşit luni, 25 ianuarie, pe cele ale ‘Titanicului’ şi recordul de 1,843 miliarde de dolari.

În Franţa s-au înregistrat la ultima peliculă a lui James Cameron 10 milioane de spectatori şi se aşteaptă să fie depăşit numărul de 20 de milioane de la ‘Titanic’, care deţine recordul din 1997. După Statele Unite, Franţa constituie piaţa cea mai profitabilă pentru ‘Avatar’, arată public aţia franceză 20minutes, care face o trecere în revistă a ecourilor la acest film.

‘Avatar’ a reuşit să cucerească un public larg şi variat, ca şi pe critic ii cei mai exigenţi. Unele aprecieri pozitive merită să fie menţionate. The New Yorker scria că ‘Avatar’ este ‘cel mai frumos film văzut în ultimii ani’, The New York Times admiră opera lui Cameron, care ‘a readus în forţă pe ecran capacitatea de a uimi’, iar Los Angeles Times elogia un ‘extraordinar exemplu de imaginaţie vizuală’.

Filmul a început deja să primească premii: recompensat la Globurile de Aur (cel mai bun film la categoria dramă şi cel mai bun regizor), ‘Avatar’ va triumfa fără îndoială şi la Academy Awards (Oscar), pe 7 martie. Un succes atât de răsunător este însoţit însă şi de poziţia marginală a nemulţumiţilor.

Printre aceştia, ultraconservatorii americani, care îl acuză pe Cameron de păgânism şi spirit anti-războinic; Vaticanul li s-a alăturat în privinţa problemei religioase; grupuri feministe radicale care consideră anormal ca extratereştrii Navis să fie înfăţişaţi cu aceleaşi inegalităţi fizice între sexe ca şi oamenii;

sau regimul chinez care a retras filmul de pe 1.600 de ecrane, după ce înregistrase recordul de încasări, pentru a-l înlocui cu o peliculă naţională consacrată lui Confucius. Beijingul se teme ca spectatorii să nu facă o paralelă între Navis, ameninţaţi de oamenii lacomi de resurse miniere, şi micii proprietari chinezi expulzaţi cu forţa, sub presiunea dezvoltatorilor, în marile oraşe ale ţării.

Aceste acuzaţii indică în plan negativ motivele pentru care un număr atât de mare de spectatori văd, revăd şi le place ‘Avatar’. Dacă filmul câştigă publicul amator de SF cinematografic, pe urmele succeselor din deceniul trecut (a doua trilogie ‘Star Wars’ sau ‘Matrix’), el înseamnă mai ales revenirea unui SF care poate atrage marele public, inclusiv cel nu prea amator de SF şi care nu merge prea des la film.

Este un SF care nu se proiectează pentru a uita de problemele zilnice, ci dimpotrivă, pentru a le indica şi conştientiza. ‘Avatar’ reînvie astfel epoca de aur a SF politice din cinematografia anilor 1960-1970.
Acelea au fost creaţii ce au captat atenţia unui public mai larg, ca de exemplu ‘Fahrenheit 451′ al lui Truffaut (1966), ‘Planeta maimuţelor’ şi ‘Soarele verde’ ale lui Fleischer (1968 şi 1973), ’2001: Odiseea spaţiului’ şi ‘Portocala mecanică’ ale lui Kubrick (1968 şi 1971). Toate prevedeau, fiecare în felul său, sfârşitul lumii.

În privinţa problemelor puse de ‘Avatar’, lista este simplu de alcătuit, pentru că fiecare temă a atras alte critici. Pentru că ‘Avatar’ denunţă exploatarea colonială, unii au considerat că este un plagiat după operele precedente. Dacă se pot observa asemănări cu ‘Pocahontas’ din cauza destinului deosebit al unui individ ce trece în tabăra exploataţilor, ele se pot constata şi cu ‘Dansând cu lupii’ sau cu ‘Lawrence al Arabiei’.

Se pot face şi alte paralele – aterizarea pe planeta Pandora, frica de necunoscut şi dezgustul faţă de sistemul colonial, care amintesc de Joseph Conrad (‘În mijlocul întunericului’), până la recentele acuzaţii de rasism lansate la adresa lui James Cameron, ca în trecut împotriva lui Conrad, pentru că i-a prezentat pe Navis ca pe nişte înapoiaţi, incapabili să reziste fără un conducător venit din rândul duşmanilor.

Anti-colonialist, anti-imperialist, ‘Avatar’ este şi ecologist, reuşind să evite capcanele acestei probleme la modă făcând din protejarea naturii o alegere culturală a Navis şi nu un imperativ ştiinţific. Este alegerea de a păstra o anumită identitate, în sensul dorit de Levi-Strauss. În această privinţă, filmul depăşeşte peliculele SF citate:
pentru că, faţă de oamenii dezumanizaţi, instalaţi la comanda unor roboţi pentru a se apăra în necunoscut, adormiţi artificial în timpul călătoriilor interstelare, veniţ i de pe o planetă unde n-a mai rămas nimic verde, Navis par nişte utopii, care nu refuză unele atribute ale modernităţii (faimoasa reţea care înregistrează vocile strămoşilor, care le permite să descarce informaţii).

Este utopia unui echilibru regăsit, care împacă păstrarea frumosului şi stricta satisfacere a nevoilor. Pacifismul menţionat de unii este discutabil. Departe de delirul războinic din ‘Terminator’, Cameron propune o estetică a războiului, recurge la suflul epic cunoscut încă de la ‘Iliada’ pe ntru a exalta revolta, rezistenţa. Teroriştii sunt oameni, albi şi explicit americani.
Căderea impresionantă a copacului gigant unde se adăpostesc Navis nu evocă din întâmplare 11 septembrie. Cameron denunţă războiul împotriva nevinovaţilor, dintr-un motiv nedrept, oricare ar fi acesta.

Cea mai lăudabilă este măiestria cu care regizorul pune tehnologia în slujba temelor abordate. Creând lumea virtuală a planetei Pandora, el îl pune pe om în poziţia străinului. Acest om, care vrea să acapareze resursele care-l interesează, în detrimentul bogăţiei unei lumi pe care n-o cunoaşte şi pe care refuză s-o cunoască, va provoca numai nenorociri.

Pandora, ca şi Pandora grecilor, are toate darurile, dar, de această dată, greşeala aparţine omului. Această nouă lume trebuie văzută în trei dimensiuni. Este într-adevăr prima operă cinematografică în 3D, cam ceea ce a reprezentat ‘Cântăreţul de jazz’ pentru c inematograful vorbit, în 1927: nu primul film care utilizează tehnica, ci primul care o stăpâneşte bine şi o pune în slujba spectacolului, făcând-o chiar indispensabilă.

La începutul anilor 1950 se credea că 3D va invada ecranul, odată cu mai multe producţii ale magnatului Howard Hughes şi cu o adevărată bijuterie din 1954: ‘Crima era aproape perfectă’ de Hitchcock, pro iectată şi acum în versiunea sa originală, în relief.
Dincolo de un film istoric ce figurează printre cele 4 sau 5 mari pelicule de la începutul acestui secol, Cameron proiectează optimist viitorul celei de-a şaptea arte, confruntate cu atâtea incertitudini.

Se spunea că cinematograful este condamnat la moarte sigură, ca urmare a dezvoltării ecranelor plate, al televiziunii HD şi a piratării de pe Internet. Cameron răspunde într-un singur fel acestor provocări: imaginaţia, singura bogăţie care nu se epuizează şi care poate face să întinerească cinematograful. Însă, ca în spatele tuturor fenomene lor din soc ietate, ca toate succesele la public, ‘Avatar’ excelează şi pentru că vorbeşte despre noi.

Noul record de box-office va rămâne oglinda unei omeniri care se îndoieşte de ea însăşi, de puterea sa de a descoperi, recunoaşte şi salva bogăţiile care i-au fost lăsate. Şi va lăsa posterităţii o imagine mai bună decât cea pe care o are în prezent despre ea însăşi. Cinematograful anului 2010 ilustrează felul în care s-a schimbat omenirea. Succesele care au dominat prima jumătate a secolului al XX- lea erau în majoritate filme istorice:

‘Pe aripile vântului’ (1939) despre războiul de secesiune, ‘Naşterea unei naţiuni’ (1915) despre acelaşi eveniment, ‘Cei patru cavaleri ai Apocalipsei’ (1921), cel mai mare succes al filmului mut, despre Marele Război. Evocarea trecutului este însoţită adeseori de nostalgie, mai ales atunci când se prezintă poveşti de dragoste din timpuri străvechi şi idealizate. A doua jumătate a secolului trecut a fost era divertismentului de masă, a spectacolelor pentru tineri.

Filme SF ca ‘Războiul stelelor’, ‘E.T.’, ‘Jurassic Park’ sunt reflectarea unei viziuni optimiste asupra omenirii, care se pune, împreună cu progresul, în slujba binelui sau, cel puţin, este capabilă să controleze efectele actelor sale. Filmele precedente n-au avut în schimb puterea de sugestie a Edenului virtual de pe Pandora, se încheie articolul din publicaţia franceză 20minutes.