Financiarul

Fiul unui evreu român care a fost nevoit să-şi schimbe numele şi să-şi ascundă originile pentru a supravieţui pe vremea nazismului şi comunismului, exilat în Franţa din 1980, unde fugise de dictatura lui Ceauşescu, actorul şi regizorul Radu Mihăileanu pare să se concentreze, logic şi obsesiv totodată, asupra imposturilor care permit salvarea de vieţi – şi, în cazul ‘Concertului’, asupra recuperării demnităţii şi împlinirii visului modest de a se dedica vocaţiei, însă dificil de atins acolo unde libertatea este sufocată de regimurile politice şi nedreptăţile structurale, scrie luni El Diario de Sevilla.

În ‘Concertuľ, un dirijor rus care nu mai este dirijor îi reuneşte pe câţiva artişti retraşi, pentru a trece drept o orchestră faimoasă, în cadrul unei reprezentaţii la teatrul parizian Chatelet.
În acest caz, impostura are de-a face cu răzbunarea şi răsplata: în timpul lui Brejnev, dirijorul orchestrei teatrului Bolşoi fusese demis pentru că se opusese expulzării artiştilor evrei; după ani şi ani, munceşte ca om de serviciu în teatrul pe scena căruia a cunoscut faima, şi interceptează o invitaţie a teatrului Chatelet, pentru orchestra adevărată. Atunci decide să se răzbune, reunindu-i pe foştii artişti şi trecând drept orchestra veritabilă a teatrului.

Cu un simţ al farsei baroce care pare să sprijine gustul pentru exces, potrivit cinematografiei est-europene, şi caricaturizarea latină, de tipul lui Fellini ori Monicelli, Mihăileanu îşi structurează filmul în patru timpi: căutarea artiştilor, cele o mie şi una de şiretenii care să facă posibilă ‘înlocuirea’, sosirea la Paris, şi concertul. Primele trei sunt glume, exagerate special şi groteşti: o adunătură de hoţomani care supravieţuiesc într-o lume de neruşinaţi – înainte tartori politici, şi acum idioţi şi aroganţi, noi îmbogăţiţi fără scrupule.

Ultima parte, a patra, prezintă o emoţie uluitoare. Concertul pentru vioară al lui Ceaikovski este în acelaşi timp testul final pe care îl au de trecut artiştii, reprezintă culmea profesională a dirijorului, care înainte de a fi demis vroia să ajungă la perfecţiune cu aceast concert, şi sărbătorirea puterii muzicii. Notele lui Ceaikovski reprezintă o sărbătoare a câtorva deţinuţi care au dărâmat zidurile închisorii lor şi se bucură de libertate.

Iar meritul lui Mihăileanu este că a împins la maxim tot ce aduce aprecierea unui film – exagerare, neverosimil, trăsături grosolane, melodrama, exaltarea sentimentală – pentru a reuşi un tur de forţă, transformându-le pe toate în elemente pozitive, care distrează şi indignează în acelaşi timp. Aceasta, încheie analiza publicaţiei spaniole, este propriu satirei, care alege umorul drept armă – şi sfârşeşte aducând emoţie.