Frumoasa poveste a icoanelor pe sticlă, o artă în plină renaştere în România

Ziaristul italian Giovanni Ruggeri, 47 de ani, a susţinut săptămâna trecută, la Paris şi la Mont-Saint-Aignan (regiunea Normandia de Sus), două conferinţe despre icoanele pe sticlă din Transilvania.

În 2008, ziaristul a publicat o carte intitulată ‘Icoanele pe sticlă din Sibiel’, recent tipărită şi în Franţa, consacrată acestei arte originale, foarte puţin cunoscută, dezvoltată în secolul al XVIII-lea şi reînviată în anii 1960 datorită preotului Zosim Oancea, scrie Le Courrier des Balkans.

‘Am descoperit aceste icoane cu ocazia unei deplasări în scop turistic şi cultural organizată pentru presa italiană în 2002’, explică autorul într-o franceză perfectă. ‘Am fost imediat puternic impresionat de originalitatea acestor realizări şi de viaţa de la ţară, care pare că s-a oprit acum două secole. Totul este de o mare simplitate, dar oamenii sunt extrem de amabili şi foarte credincioşi.’

După primul său sejur în România, ziaristul, care lucrează pentru cotidianul L’Eco di Bergamo, s-a întors de mai multe ori în regiunea Sibiului, unde descoperă, la Sibiel (lângă Sălişte), un muzeu cu sute de icoane pe sticlă. ‘Muzeul este opera părintelui Zosim Oancea (1911-2005), care a fost trimis în această regiune după ce a fost închis timp de cincisprezece ani în timpul regimului comunist, din motive politice.

Acest om de o mare valoare spirituală, exilat în această localitate, a hotărât prin 1960 să adune icoane pe sticlă şi să le depoziteze într-o magazie din spatele bisericii din Sibiel.
După câţiva ani, a reuşit să creeze un muzeu şi chiar să fie ajutat de regimul comunist. Mai târziu, el a reuşit să aducă aici diverse delegaţii străine, chiar americane, şi satul s-a deschis spre lume. În închisoare, el aproape că devenise un sfânt de neatins şi comuniştii nu puteau să-i refuze nimic’, spune Ruggeri.

Icoanele expuse în muzeu sunt opera unor ţărani anonimi, nu a unor artişti recunoscuţi. ‘Pictura pe sticlă era foarte răspândită după secolul al XVIII-lea până la începutul primului război mondial. Fiecare o practica la el acasă. Nu era ocupaţia de bază a celor care o practicau. Era vorba de ţărani care făceau acest lucru după ce veneau de la câmp şi pictau pentru ceilalţi ţărani.

Casele lor se transformau în adevărate mici laboratoare în care pregăteau sticla, culorile, desenele… Marea majoritate a celor care făceau icoane erau anonimi care învăţau această artă practicând-o şi nu vroiau decât să-şi arate credinţa’, precizează jurnalistul italian.
Potrivit acestuia, ‘aceste icoane sunt un miracol al creaţiei artistice şi inspiraţiei religioase născut din căutarea tradiţiei creştine ortodoxe şi din fantezia pictorilor ţărani români’. ‘Este un amestec unic de tradiţie orientală şi de tehnică occidentală’, adaugă acesta.

Pictarea icoanelor pe sticlă s-a răspândit repede în diverse regiuni din Transilvania, dar şi în două regiuni vecine, Banatul şi Bucovina. Această tehnică se caracterizează prin stiluri diferite în funcţie de regiuni, deşi temele sunt comune.
Aceste zone sunt clar delimitate în muzeul de la Sibiel, cu o parte rezervată Niculei şi împrejurimilor (Transilvania de Nord), văii Mureşului, zonei Făgăraş, zonei Braşov, văii Sebeşului-Alba-Julia, sau chiar împrejurimilor Sibiului. Sunt reprezentate toate tipurile de pictură, tema predominantă fiind aceea a Fecioarei Maria.

Iniţial, în Transilvania nu se practica această tehnică de pictură, care era folosită mai ales în Bavaria pentru decorarea obiectelor ornamentale şi religioase, iar în partea de est a Europei centrale (Boemia, Austria de Nord, Silezia, Slovacia etc.), pentru peisaje sau portrete. ‘Ea a fost introdusă în Transilvania după anexarea la Imperiul habsburgic, în 1699’, explică Giovanni Ruggeri.

‘Această tehnică se propagă masiv după producerea unui miracol la bisericuţa din Nicula, un sat din nordul Transilvaniei, unde, la 15 februarie 1694 (sau poate 1699), o icoană înfăţişând-o pe Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe a lăcrimat timp de 26 de zile. Icoana era din lemn şi a fost pictată în 1681 de preotul Luca de Iclodul Mare. Evenimentul miraculos a transformat satul în loc de pelerinaj, şi fiecare a dorit să aibă la el acasă o copie a acelei icoane’, a adăugat ziaristul italian.

Din această credinţă, încurajată de presiunile catolice, s-a născut şi o impresionantă măiestrie a ţăranilor. Într-adevăr, pictura de icoane foloseşte o metodă care ar trebui definită mai degrabă ca pictură ‘sub sticlă’ decât ‘pe sticlă’. Icoana este desenată şi colorată pe dosul sticlei, în timp ce partea opusă, adică cea expusă privirii, serveşte drept ecran de protecţie.

‘Acest procedeu îl obliga pe pictor să deseneze contururile în oglindă, astfel încât la întoarcerea sticlei pe cealaltă parte, imaginea să se prezinte în mod corect. Desenarea contururilor cu ajutorul unei pensule foarte fine – prima fază tehnică a realizării icoanei – constituia schema compoziţiei. Apoi se trecea la colorarea figurilor şi fondului.
Pentru unele lucrări se folosea un strat subţire de foiţă de aur sau argint. La sfârşit, se aplica un strat de lac pe faţa posterioară a icoanei pentru a o apăra de umiditate, icoana era înrămată şi protejată posterior prin aplicarea unei plăci, de obicei din brad.’

Fost student la teologie, autor al mai multor lucrări despre religie şi modernism, Giovanni Ruggeri a devenit un admirator pasionat la muzeului din Sibiel, precum şi un mare iubitor de obiecte rurale din Transilvania, ceea ce l-a determinat să înveţe limba română şi să-şi cumpere şi o casă în acest sat.
Hotărât să promoveze această artă şi să păstreze moştenirea părintelui Oancea, ziaristul a creat şi un site Internet consacrat comunei, muzeului şi întregii zone: ‘A devenit aproape a doua mea patrie. De altfel, mă simt acolo ca la mine acasă şi mi-am făcut mulţi prieteni.

Oamenii sunt simpli şi plini de căldură. Sunt şi foarte mândri că cineva se interesează de cultura lor. Pentru ei este cu atât mai extraordinar cu cât, iniţial, aceste icoane erau destinate uzului particular.
Dar prin aceste realizări, se descoperă întreaga istorie a regiunii. Icoanele ne duc în centrul unei lumi vechi şi sincere, unde credinţa şi viaţa, munca şi rugăciunea, fac parte din cotidianul oamenilor.’

‘Sunt convins că mai sunt multe muzee sau locuri fantastice de descoperit în România, Bulgaria, Albania sau în altă parte. Comunismul a ascuns toate acestea timp de o jumătate de secol. Zidul Berlinului continuă să fie prezent în spiritul locuitorilor din ţările din fostul bloc comunist. Ele nu îndrăznesc să-şi pună în valoare cultura, patrimoniul, bogăţiile… de teama represaliilor. Şi totuşi, sunt o mulţime de lucruri frumoase.
Ele sunt cu atât mai frumoase cu cât reprezintă adevărate acte de rezistenţă împotriva oprimării comuniste. A venit momentul să le descoperim şi să le lăudăm’, afirmă Giovanni Ruggeri.

  • Share on Tumblr

1 comment

Get RSS Feed

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *