În Tunisia revoluţia, cu mult înainte de lupta împotriva regimului preşedintelui Zine el Abidine Ben Ali, a fost dusă în mare parte de femei. Nu există altă ţară arabă în care rolul femeilor să fie atât de important, notează ziarul El Pais.
“Femeile au participat în număr mare la manifestaţii, deşi se retrăgeau când începeau ciocnirile cu forţele de ordine’, spune Fathia Hizem, purtătoare de cuvânt a Asociaţiei Tunisiene a Femeilor Democrate, o organizaţie legală. Rolul lor în luptă “este o consecinţă a Statului Personal”, explică Hizam, pe care preşedintele Habib Burguiba l-a promulgat în 1957. El a acordat femeilor drepturi de care ele nu beneficiază în alte ţări arabe.
Ben Ali le-a extins, poate la imboldul celei de-a doua soţii, Leila Trabelsi, cu 20 de ani mai tânără şi pe care preşedintele, cum se zvonea, visa să o lase în locul lui la şefia statului, motiv pentru care ea şi-a dat bacalaureatul la 50 de ani şi a făcut cursuri de Drept prin corespondenţă.
Cu mult înainte de izbucnirea revoltei, la 17 decembrie, în oraşul Sidi Bouzid (40.000 de locuitori), deja exista o mână de femei în prima linie. Între figurile cele mai cunoscute s-a aflat avocata Radhia Nasraoui, preşedinta Asociaţiei Tunisiene de Luptă împotriva Torturii.
Imediat ce a a aflat de revolta de la Sidi Bouzid, ea a creat un comitet de sprijin pentru populaţie. În ultimii ani, Nasraoui a fost de multe ori hărţuită de poliţia secretă a regimului. Biroul eu a fost de nenumărate ori răvăşit şi roţile de la maşină sparte, fără ca autorităţile să deschidă vreodată o anchetă.
La 4 octombrie 2009 ea a tras o nouă sperietură când maşina în care se afla soţul, un prieten de familie şi fiica lui de zece ani, nu a vrut să pornească: în rezervor fusese introdus un lichid inflamabil care ar fi putut provoca o explozie.
Sihem Bensedrine, purtătoarea de cuvânt a Comitetului Naţional pentru Libertăţi din Tunisia, exilată la Barcelona, a fost victimă în 1993, unui tip de atac pe care poliţia îl rezervă disidenţilor. Chipul ei a fost plasat, prin fotomontaj, pe faţa unei actriţe porno şi distribuit apoi în mii de exemplare. Presa oficială a acuzat-o de ‘prostituţie şi de practicarea sodomiei cu străini sionişti’.
A circulat pe Internet şi un montaj în care ‘Bensedrine, Creatura diavolului’, cum au supranumit-o ziarele Al Hadath şi Achourouk, era protagonista unui video porno. Poliţia a fabricat montaje şi cu alte disidente ale regimului, în special ziariste. Precum Oum Ziad, directoarea ziarului Al Rai, primul cotidian închis de Ben Ali imediat după venirea sa la putere în 1987.
Nici măcar liderele unor partide legale ale opoziţiei nu au scăpat de această represiune. Maya Jribi, secretar general al Partidului Democratic Progresist (PDP), a intrat în greva foamei în 2007, alături de Nejib Chebbi, pentru a evita să fie expulzată din sediul partidului. “Nu caut sinuciderea, duc o luptă pentru a exista politic’, declarase ea. Greva ei a durat trei săptămâni. Recordul de grevă a foamei ca protest îl deţine însă avocata Radhia Nasraoui care în 2003 nu a mâncat timp de 57 de zile.
‘Am făcut-o pentru a arăta lumii caracterul dictatorial şi poliţial al regimului lui Ben Ali şi dorinţa lui de a se eterniza la putere’. Asociaţia de Luptă împotrivă Torturii a lui Nasraoui nu a fost niciodată legalizată, ceea ce nu înseamnă că asociaţiile legale au aici viaţă uşoară, spune Hitzem, a cărei organizaţie este legală. ‘Militantele noastre au avut numeroase dificultăţi de a intra în sediu, iar conturile noastre curente sunt blocate de mulţi ani’, explică ea.
Loading ...
Comentează acest articol