- Ne-am familiarizat deja, în cei douăzeci şi unu de ani de postcomunism, cu statistici din cele mai sumbre, care ne relevă ca fiind constant legaţi de ultimele locuri în Europa, aşa-i? Parcă nu mai sună la fel de dureros ca în anii tranziţiei, dar la o adică nici atunci n-a fost tocmai de nesuportat, nu?
Şi dacă tot ne-am obişnuit cu acest statut încă de atunci, acum, când metamorfoza României, în paşi de vals – adică du-te vino şi ne mai rotim – spre conglomeratul de concepte precum economia de piaţă, statul de drept, modelul suedez, capitalismul de tip corporatist ş.a.m.d. s-a încheiat, cel puţin formal, plasarea noastră în coada clasamentelor aproape că nici nu mai contează, la urma urmei. Cel puţin nu şi pentru cei care diriguiesc astăzi ţara, dar o fac de parc-ar conduce-o la groapă, nu în mileniul al treilea.
Se tot readuce în atenţie în ultima vreme situaţia alarmantă a lipsei de carte din România, care devine din ce în ce mai evidentă. E reliefată ponderea analfabetismului funcţional, care constă în faptul că omul ştie să citească, dar nu înţelege ceea ce lecturează, procent care în ţara noastră ar fi crescut de la 41,3% în 2000 la 53,6% în 2006. Cu acest rezultat, socoteala finală arată că ne aflăm pe ultimul loc din Uniunea Europeană şi penultimul din Europa, înaintea Muntenegrului. Sursa citată o constituie un studiu periodic întreprins de OECD – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, bazat pe aşa-numitele teste PISA (Programme for International Student Assessment – Programul pentru Evaluarea Internaţională a Studenţilor).
Semnalul de alertă e bine tras, dar cam târziu. Că e aşa şi nu altfel nu e greu de ghicit. Cum să nu fie astfel, după două decenii de politici dezorientate şi mai ales inconsecvente în domeniul educaţiei? Guvernele de după 1990 au făcut, unul după altul, tot ce le-a stat în putinţă să dinamiteze învăţământul românesc, aşa plin de neajunsuri cum era el atunci, înlocuind, pare-se, deviza leninistă „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi…” cu cea capitalistă: „tinere, ţara te vrea prost”.
Cum altfel pot fi judecate măsurile precum diminuarea semnificativă a numărului de instituţii de învăţământ, de-a lungul anilor? Dar manualele alternative, împotriva cărora au curs râuri de cerneală? Dar birocraţia ce sufocă profesorii, care nu mai scot capul din hîrtii cretine precum planificări, dări de seamă, fişe de progres şcolar pentru fiecare elev în parte, relatări însoţite de probe fotografice din excursiile organizate? Dar politizarea inspectoratelor? Dar batjocura pecuniară a dascălilor? Dar inconsistenţa măsurilor de încurajare a migrării cadrelor didactice în mediul rural? Dar numărul uriaş al suplinitorilor necalificaţi?
Revenind la manuale, calitatea acestora este serios pusă în discuţie, şi nu de ieri, de azi. Sunt contestate intruziuni politico-economice în realizarea lor, de la concepţie şi până la tiparul propriu-zis, ceea ce rezultă într-un conţinut informaţional modest şi la perisabilitate fizică pronunţată, alternativa pentru ridicarea calităţii actului de învăţământ fiind culegerile de tot soiul, opţionale şi de regulă foarte scumpe.
Învăţământul, în general, se prezintă ca lăsat de izbelişte, statul preferând să direcţioneze bani spre biserici, care mai nou se construiesc chiar şi în curţile şcolilor generale şi ale liceelor. Ba şi în campusuri universitare. În Tudor Vladimirescu, în loc să se mai construiască un cămin, căci niciodată nu sunt suficiente locuri de cazare, între T4 şi T5, şi-a făcut apariţia o biserică de dimensiuni ciclopice! Altfel, perfect utilă tinerilor studenţi.
Cum ne afectează fenomenul analfabetismului funcţional? Unii se întreabă deja: „Ce vom ajunge, oare? Să fim conduşi de unii grei de cap? Sau să depindem de cum votează ei, în baza principiului democratic potrivit căruia minoritatea se supune majorităţii?”. Mă îndoiesc. De fapt, tehnic vorbind, da, iar practic, nu. Şi aceasta pentru că noi, românii, nu am avut de fapt niciodată după 1990 posibilitatea reală de a alege între bine şi rău, ci numai între rău, foarte rău şi incredibil de rău.
Bunăstare nu ne va aduce acest lucru, pentru că averea cinstită vine din volumul de lucru şi din plusvaloare. Cum poporul român scade numericeşte, ar însemna că trebuie sporită productivitatea muncii şi profesionalismul, ceea ce e greu de obţinut cu un procent important al populaţiei active a cărei pregătire este adusă, concertat, spre derizoriu.
Cred că pauperizarea imensei majorităţi a românilor e ceea ce se urmăreşte, de fapt. Politicile de „dezvoltare” demonstrate până acum de statul român sub toate regimurile post decembriste arată convergent spre acest lucru.
Românul de rând trebuie să fie sărac, vai de capul lui şi să nu scoată capul din cutie. Să nu aibă încredere în forţele proprii, să depindă mereu de mila altora care-i mai aruncă din când în când câte un stimulent, ceva. Să se mulţumească întotdeauna cu puţin şi să facă ciocul mic. Să aibă un acces atât de greoi la informaţiile care contează cu adevărat încât să poată fi minţit la nesfârşit, cu televizorul, convins ce frumoasă democraţie are el şi cât de plin de drepturi şi libertăţi l-a făcut vânzoleala numită pompos revoluţie.
Să nu realizeze că ţara e furată ca în codru sau eventual să nu-i pese, dacă află. Să aibă în permanenţă o sumedenie de preocupări secundare care îi răpesc viziunea de ansamblu asupra ţării, a semenilor, a perspectivelor. Să fie doar un sclav al zilelor noastre. Dar un produs al democraţiei, nu-i aşa?
Ion Scutaru
Loading ...
Comentează acest articol