Rata şomajului, în România, s-a restrâns la 7,3 la sută.
E mare? E mică? Depinde cum socotim. Dacă ne raportăm la ţările europene cu rate ale şomajului de 10-11 la sută, unele tinzând spre 20 la sută, e mică. Dacă luăm însă ca reper rata naturală, care n-ar trebui să depăşească 4 la sută, e mare. Măsurăm un plus de trei puncte procentuale.
Dar mai e şi rata, necunoscută, a celor pe care Statistica nu-i socoteşte şomeri, deşi n-au de lucru. Ei nu fac dovada că-şi doresc un loc de muncă. Nu-s deloc puţini cei care nu-şi doresc şi nu caută de lucru fiindcă nu-s convinşi că posmagii ar fi “muieţi”. Din ce trăiesc? Din ajutoare sociale, bineînţeles. Mai exact, trăiesc din transferuri bugetare care umflă acel păcătos deficit bugetar pentru care ţara se împrumută ca să-l acopere.
Dacă n-am fi convinşi că două-trei milioane de persoane lucrează în străinătate, un indiciu fiind şi acela că trimit anual în ţară câteva miliarde de euro, am fi nevoiţi să punem un mare semn de întrebare în dreptul rubricii “populaţia ocupată”.
În agricultură, sector vital al economiei româneşti, tabloul populaţiei ocupate are şi mai multe pete cenuşii. Potrivit standardelor europene, e suficient ca o persoană să fi fost înregistrată că a lucrat 15 ore într-o săptămână, la săpat ori la coasă, ca să fie socotită “ocupată”. La ţară, desigur. În mediul urban, dacă ai săpat un şanţ undeva sau ai tuns iarba într-o grădină, o singură oră pe săptămână, fiind remunerat în bani ori în natură, gata, eşti persoană “ocupată”. Deşi, mai degrabă, eşti persoană asistată social. Continuarea în ZF.ro
Loading ...
Comentează acest articol