FINANCIARUL – ultimele stiri din Finante, Banci, Economie, Imobiliare si IT

Strategia dezvoltării unei ţări presupune conceperea şi punerea în practică a unui ansamblu coerent de măsuri ce vor duce la extinderea capabilităţilor locuitorilor acesteia în toate domeniile posibile: economic, ştiinţifico-tehnic, social, uman, cultural, al apărării etc.

Am pomenit de populaţie, întrucât oamenii constituie bunul cel mai de preţ al unei naţiuni, aspect asupra căruia cad de acord toţi autorii studiilor sociologice. Nu însă şi guvernanţii de la Bucureşti, a căror viziune despre viitorul naţiunii pare inspirată din filme cu zombie. Cât despre acţiuni închegate ale conducerii României, nici vorbă nu poate fi de aşa ceva. Să vedem şi de ce, luând în considerare fie şi numai numai evenimentele din ultima vreme:

Unu: în România anului 2011, nu mai puţin de 111 spitale au fost „comasate”, integrate în altele şi un număr de 67 desfiinţate, transformate în cămine pentru bătrâni. În plus, brambureala iscată va face probabil, după modelul românesc, să se „fugărisească” o bună parte din tot ceea ce însemna paturi, lenjerie şi accesorii de pat, aparatură şi instrumentar medical, bunuri de inventar mobile, medicamente şi materiale sanitare etc.

Başca terenurile care, fiind pesemne prea mari, probabil că vor fi „reconfigurate”, în noua formulă de funcţionare sau, mai bine zis, staţionare. Sigur, ni se arată cu degetul tendinţa europeană de a reduce numărul de spitale, însă la noi aceasta se înfăptuieşte pe fondul evoluţiei demografice negative a ţării, bolnavii nefiind aşadar cu nici un chip mai puţini, întrucât populaţia îmbătrâneşte mai accelerat decât oriunde în Europa şi în nici un caz nu devine mai sănătoasă.

Doi: şcoli desfiinţate – numai în judeţul Arad sunt 64 în 2010-2011, 32 şcoli primare şi 12 grădiniţe în judeţul Suceava, peste 100 de şcoli în judeţul Bacău etc… Pe de o parte, din pricina condiţiilor generale de trai, natalitatea a luat-o rău de tot la vale în ultimii ani, ceea ce se reflectă în numărul scăzut de copii de vârstă şcolară, astfel încât necesarul de lăcaşuri de lumină şi cultură se reduce corespunzător.

Dar dacă luăm în considerare numărul uriaş al şcolilor desfiinţate de la ieşirea din comunism, putem vedea că nu se respectă această proporţie, nici măcar pe departe. Iar dacă privim puţin şi la numărul de-a dreptul insuficient al grădiniţelor, la eforturile părinţilor de a găsi locuri pentru copiii lor, atunci reducerea numărului acestor unităţi ni se arată în adevărata ei lumină, aceea a regresului inutil.

Trei: CFR desfiinţează 1.500 km de reţea feroviară, pe care n-o mai poate întreţine şi prevede extinderea spectrului anulării până spre 4.000 km drum de fier. Cei 1.500 km sunt consideraţi „excedentari”… Reţeaua de căi ferate a ţării are în jur de 20.000 km în total, cei 4.000 km prognozaţi pentru a fi construiţi reprezentând cam o cincime.

Până aici, comportamentul guvernului mă duce cu gândul la un consumator dependent de heroină, care vinde şi ultimele lucruri din casă ca să mai facă de-o doză, ceva. Pe urmă nu mai contează…

Patru: stimularea micilor întreprinzători. Întotdeauna, după 1990, făcută cu picioarele şi cu zgârcenie, cu maximum posibil de impedimente şi dirijată după interese deşi, declarativ, se spera mult în dezvoltarea unui mediu de afaceri prielnic investiţiilor de tot felul.

În schimb, adoptarea impozitului forfetar de către guvernul liliputanului Boc a dus la dispariţia a peste 317.000 de firme mici şi mijlocii, statul pierzând la buget o sumă de aproape 3 miliarde de lei. După care s-a revenit şi a fost scos acest bir. Abia acum s-a dat o ordonanţă de urgenţă, stângace, pentru stimularea înfiinţării de firmelor de către tineri. Om vedea şi cum va fi aplicată.

Cinci: stimularea stearpă a agriculturii – se vorbeşte de peste 700 milioane de euro alocaţi fermierilor prin APIA numai în primele trei luni ale anului în curs, sumă reprezentând plăţile pe suprafaţă aferente campaniei 2010, măsuri de piaţă şi ajutoare de stat. Care e rezultatul? Importăm 80% din alimente? De ce? Nu cumva exportăm ieftin şi importăm scump? Cine verifică acest lucru şi, dacă agricultura şi producţia ei e ca un sat fără câini la noi, cine răspunde de acest lucru?

Şase: cheltuieli extravagante. Religia. În pofida Legii 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, al cărei articol 10, alineat 5 stipulează „Nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode să contribuie la cheltuielile unui cult religios”, statul asigură, din banii contribuabililor, o sumedenie de costuri ale funcţionării bisericii. Un exemplu e plata personalului clerical şi neclerical al acestora. Primii sunt cam 15.000, pentru care statul scoate din buzunarele noastre peste 248 milioane lei anul acesta, iar ultimii sunt aproape 19.000 la nivel de ţară! Alţi bani, altă distracţie.

Biserica, scutită de o bună parte din impozite şi taxe, cu posesiuni şi afaceri bănoase, cu tarife usturătoare pentru prestaţii, mai cere bani de la stat să-şi plătească armata de slujitori. Tot la capitolul religie putem nota cheltuiala făcută cu vestita catedrală, 10 milioane de lei aruncate de guvern, adică jumătate din suma pe care acelaşi executiv o economiseşte desfiinţând 180 spitale. Şi desigur banii aruncaţi permanent cu lopata pentru construirea de noi biserici, la care nu se face economie. Şi care vor spori anul viitor cu 200%, după cum relevă Asociaţia Secular Umanistă din România, în timp ce banii pentru cheltuielile cu renovarea şi repararea şcolilor se vor reduce la o treime.

Alte cheltuieli fără noimă: arteziene de sute de mii de euro. Amenajarea de parcuri în mediul rural, căci cei de la ţară nu prea au văzut copaci şi iarbă verde. Plimbările „productive” ale membrilor cabinetului. Numai ministrul desfiinţării învăţământului are de făcut 91 de călătorii peste hotare, anul acesta. Mă întreb când o mai fi având timp să lucreze.

Schimbarea bordurilor stradale doar pentru că nu le mai place edililor culoarea. Prin contrast, în fotografiile şi filmările rămase, străzile din anii războiului al doilea mondial arătau excelent, în pofida bombardamentelor, comparativ cu cele de astăzi, victime ale delăsării, nepăsării şi furtului instituţionalizat. Şi să ţinem seama că reţeaua de drumuri a româniei e de patru ori mai firavă chiar şi decât cea a fostelor state socialiste, ca să nu mai comparăm cu vestul capitalist.

Şapte: posibile surse de venituri bugetare nevalorificate. Reducerea numărului de parlamentari şi consilieri ai acestora. Aruncată ca momeală electorală de cel mai jucător preşedinte, nu a fost şi nu va fi pusă în practică decât la presiunea UE sau la cerinţa stăpânului FMI. Să ne amintim şi de lupta mereu pierdută cu marea evaziune fiscală, la vederea căreia îşi întorc capetele cei care ar trebui s-o strângă de gât. Impozitarea câştigurilor bisericii, după modelul european şi american, unde numai activităţile non profit nu sunt taxate. Dar aici nu ne mai inspirăm de la Apus, ci din istorie…

Bonus sau bomboana de pe coliva României: mârlăniile televizate şi praful în ochii populaţiei aruncat de reprezentanţii puterii şi ai tuturor partidelor politice, care se întrec în a deturna atenţia cetăţenilor de la adevăratele probleme ale ţării. Pe lângă învrăjbirea socială la care însuşi preşedintele este campion de netăgăduit, avem marele cutremur ce stă să vină peste România, reactualizare marca Oprescu.

Avem, mai nou, pericolul de la centrala atomică Cernavodă – altfel una din cele mai sigure din lume la această dată – căreia îi cântă prohodul un cor gros de „specialişti” în fizică atomică. În fapt cei în cauză alcătuiesc, conştient ori ba, un sinistru comando angajat în război psihologic împotriva propriei populaţii. Cred că beneficiarii de facto ai strategiei au înălţat mulţumiri tuturor sfinţilor pentru inspiraţia ce le-a pricinuit-o răspândacilor dezastrul de la Fukushima.

Concluzii? Nici dacă era război convenţional nu pierdeam atâtea realizări ale naţiunii cât ne-a făcut să pierdem acest război economic. Spitalele, la a căror realizare au tras din greu cei care ar trebui acum să beneficieze de ele, şi pentru care s-au cheltuit sume care ne-ar face să ne vină rău sunt transformate în ruine. Construirea de biserici şi distrugerea sistematică a unităţilor de învăţământ, nimicirea infrastructurii, isterizarea sterilă a populaţiei constituie crime împotriva propriului popor.

Reducând la dimensiuni casnice acest amalgam al crizei, de care, în pofida optimismului televizat, România nu a scăpat, ar face oare politicienii şi guvernanţii la ei acasă o asemenea brambureală, învrăjbindu-şi apoi copiii unii împotriva altora, ca să nu le mai pese de vinovatul principal? Ar cheltui bani inutil? Ar da bani pe  lucrări de mântuială? Nu? Oare de ce? Dar de ce nu-i doare sufletul pentru banul public? Pentru ca e un „dat”? Nu e ceva muncit?

Atunci în ce condiţii s-ar gândi totuşi de două ori înainte de a „părădui” sume uriaşe sau a lua orice decizii dezastruoase pe termen lung fără să aibă nici o responsabilitate? Stop! Cum am zis? A! Responsabilitate. Hm… un cuvânt extraterestru, aproape, pentru exponenţii puterii statale din România, de vreme ce legea nu face responsabil cu adevărat pe nici unul din cei care umblă cu miere fără să fie atenţi să nu se mânjească până peste cap.

E cazul atunci să începem să avem legi care să responsabilizeze. E cazul să se introducă  legi eficiente ale controlului averilor, ale controlului strict al banului public, ale răspunderii penale şi eventual existenţiale, daca e vorba de valori mari făcute să dispară în neant. Ni se tot spune clar şi răspicat că e nevoie de reformă. Faceţi reformă, domnilor guvernanţi. Faceţi reformă, domnilor parlamentari. Dar unde trebuie. Închideţi porţile din dos ale legilor, faceţi acte normative clare, precise, să poată fi stabiliţi vinovaţii fără putinţă de tăgadă, iar aceştia să fie puşi să plătească până şi greşelile din neatenţie, nemaivorbind de reaua credinţă.

Nu vă e greu, mai ales că sunteţi plătiţi regeşte pentru asta. Asta trebuie să le ceară românii celor ce conduc, chipurile, această ţară. Până la nivelul lui 2008, Parlamentul votase, din 1989, aproximativ zece mii de legi, cu milioane de modificări şi cu norme de aplicare, multe din ele bătându-se cap în cap şi dovedindu-se folositoare poporului român precum un cui în talpă.

E timpul coerenţei, măcar acum, în al doisprezecelea ceas. Altfel, ne afundăm în marasm şi vom asista neputincioşi, la un moment dat, la intrarea noastră, cu surle şi trâmbiţe, în lumea a treia. Dar poate nu se vrea aşa ceva. Poate că trebuie să dispărem ca neam şi atunci e de înţeles ce face propria noastră conducere. Caz în care am o întrebare pentru cei în drept: domnilor, cu cianură aţi încercat?

Ion Scutaru