- Trăsnăi mai mici, trăsnăi mai mari, pe toate le întâlneşti acum, scăpate bine de tot de sub controlul bunei cuviinţe, în mai toate domeniile de activitate ale omului, în noua societate „democratică”. Majoritatea pornesc din plecăciunile până la pământ în faţa măriei sale, banul, iar unele nu ţin, mai nou, numai de mercantilism şi de construcţia noului model de lume, ci, oricât ar părea de repugnant, şi de spiritual – chiar dacă într-un mod artificial.
Un cotidian din presa centrală readuce în atenţia noastră şi astăzi, ca de atâtea şi atâtea ori în ultimii douăzeci şi unu de ani, gradul în care elemente din biserica ortodoxă s-au abandonat măreţiei pitacului, acceptând să zugrăvească pe pereţii lăcaşurilor de cult tot felul de contemporani care n-au nimic de-a face cu sfinţia.
Îmbogăţiţi de circumstanţă, indivizi care ar trebui de fapt să răspundă penal sub o lege a ilicitului corect formulată şi temeinic aplicată, într-un stat normal, apoi fel de fel de aleşi, de lideri politici locali şi naţionali care au vărsat de-a lungul timpului, extrem de rar din propriul buzunar, sume importante către biserică.
Ni se arată aşadar că avem de a face, mai nou, cu o veritabilă manelizare a iconostasurilor, căci grupurile picturale reprezentând familiile astfel beatificate ale donatorilor, executate probabil după indicaţiile acestora, sunt în vizibil contrast cu iconografia religioasă şi exhibă nimic altceva decât un prost gust deşănţat.
Privindu-le, ai senzaţia că ţi se zgâiesc înapoi, deşi sunt ilustraţi în costume la patru ace, nişte autentici consumatori de seminţe, posesori ai unui limbaj limitat la cel mult două sute de cuvinte şi că din spatele lor se prelinge, scârbos, către tine un fundal sonor dubios, un melanj dizarmonic arabo-turcesco-ţigănesco-andaluz, pe nişte versuri penibile, plângăcios behăite de un ţigan chinuit de laringe, într-o limbă română jalnică, aproape ucisă.
La fel de vie ţi se zbate între circumvoluţiuni convingerea că mizeria policoloră aruncată pe pereţii clădirii cu pricina nu mai are nimic în comun cu credinţa, altfel obiectul esenţial autodeclarat al activităţii biericii, ci numai şi numai cu bişniţa măruntă a unor ţârcovnici. Cam acesta e nivelul.
Biserica a arătat în aceşti ultimi ani că o duce minunat în capitalism, fiind o instituţie care a evoluat adaptându-se cu prioritate maximă la principiile economiei de piaţă şi nu la nevoile spirituale ale credincioşilor. Ea s-a transformat mai degrabă într-o fabrică de oi ale Domnului condusă după caz de specialişti ori de amatori în economie religioasă, nu de lideri spirituali autentici.
Comentariile cititorilor articolului cu pricina, însă, sunt cele care răcoresc sufletul şi care mai dau o speranţă de echilibru şi bun gust în această ţară unde normalitatea pare să-şi fi pervertit întru totul sensurile, căci imensa lor majoritate ridică un deget acuzator la adresa traficanţilor de iconizare în sutană. Citindu-le, recapeţi credinţa că societatea, lumea în general, chiar puternic lovite de viforul acesta al culturii materiale, care a bulversat complet scara valorilor, păstrează totuşi o şansă de a urma un drum al bunului simţ în evoluţia sa viitoare. Chiar şi în prea mult lovita Românie!
Ion SCUTARU
Loading ...
Comentează acest articol