FINANCIARUL – ultimele stiri din Finante, Banci, Economie, Imobiliare si IT

- N-ai vilă cu piscină? N-ai case de vacanţă la munte şi la mare (şi-n orice-mprejurare)? N-ai măcar două maşini, din care măcar una de forţă? Nu-ţi permiţi să-ţi dotezi nevasta cu un gipan cât un petrolier? Nu te ţine punga să faci sejururi cât mai dese în Europa măcar, dacă nu la antipozi? Nu tu un Dubai, o Bora Bora, o Indonezie, ceva? Nu-ţi dai copiii la Cambridge? Nu ai şi tu măcar o amantă mai de doamne-ajută? Păi, scuză-mă monşer, eşti un nimeni! Degeaba trăieşti, ascultă la mine, parol!

Unul din sporturile naţionale la români este flexarea muşchilor financiari. Bicepsul, dorsalul ori micul fesier al bunăstării revărsate de pretutindeni trebuie să constituie efigia tuturor celor cu stare, musai să fie afişată bogăţia pe orice cale, cât de fistichie, ca în vitrină la brânzeturi, la piaţă. Să moară duşmanii de oftică, soro!

Visul american adaptat la spaţiul carpato-danubiano-pontic e însă, măcar într-o primă etapă, vila, cât mai mare, mai gogonată, mai ceva ca a vecinului, crăpa-i-ar rânza de ciudă! Nu importă reuşita arhitecturală. Nici integrarea în ansamblul zonei. Camere, nenicule, cât mai multe, nu contează pentru cine, las’ să fie! „Să aibă copiii unde să locuiască alături de noi, când s-or căsători”. Şi, dacă se poate, să fie cât mai în natură, eventual într-o rezervaţie, ceva, să vază tăt mujicul cât de influent şi bine înfipt e proprietarul. Şi astfel, aproape orice casă nou construită e, mai nou, vilă P+1 măcar.

Iubesc şi eu viaţa la casă pe pământ. Visez la încropirea unei gospodării în jurul unei asemenea locuinţe. Dar… casă şi atât. Mi-e suficient un trai decent. Toţi cunoscuţii îmi urează să-mi fac… vilă. Şi nu pentru că m-ar bănui că umblu ca disperatul după „lebensraum” ci pur şi simplu pentru că acesta este acum modelul vizual al bunăstării, al unui nou domiciliu, o accepţiune generală la noi. „Casă nouă? Aha! Câte etaje?” – să înnebuneşti, nu alta!

La Iaşi, sute şi mii de foşti locatari la bloc s-au mutat în vile vesele, răspândite pretutindeni în împrejurimile oraşului, însă uneori în condiţii pe care cu greu le-aş putea numi decente. Unii, din dorinţa de a se muta la vilă cu orice preţ, au ajuns de stau ca-ntr-un bloc pe orizontală: au scăpat un pârţ şi-a auzit şi cumătra de peste două case, iar când deschid geamul să aerisească, dau nas în nas cu vecina care scutură cuvertura pe balcon, peste oalele altuia cu sarmale puse la răcit…

Frate românule, cine Dumnezeu te-a mutilat sufleteşte în aşa o măsură, de te-a făcut să nu mai vezi ce e-n jurul tău? Cum să stea, bre, copiii cu tine, când fiecare visează să ajungă la casa lui, să nu-l bată nimeni la cap? Cine naiba e dispus să stea cu socrii, cel puţin cât aceştia sunt încă în putere, dacă se poate şi fără? Şi dacă ăi mici vor pleca şi şi-or vedea de treabă, cine va popula ditai hardughia?

Şi de ce să te înghesui pe spaţii de nici trei sute de metri pătraţi cu totul, casă plus curte sau ce-o mai fi, să participi la cooperativa de respirat acelaşi aer de fosă revărsată cu alte zece case din jur şi să mai şi plăteşti zeci, dacă nu sute de mii de euro pentru asta? Chiar atât de multe şi mari frustrări ai acumulat în comunism, de nu-ţi mai încapi în piele nici acum, la două decenii după ce s-a spart buboiul?

În ce mă priveşte, aşa cum spuneam, am pur şi simplu o repulsie la ideea de vilă, însă şi din considerente cum ar fi acela că pentru mine aceasta constituie simbolul a ceea ce a distrus, pur şi simplu, această ţară. Ca să-şi facă vilă, expresia bunăstării, nu-i aşa, directorul X a falimentat întreprinderea cutare, şefuleţul Y a concesionat pe trei lei spaţiul comercial din strada Cutărescu pentru zeci de ani de zile, ministrul Z a ridicat sacoşa cu salam şi pălincă plus pachetul cu zornăitori, da?

Pentru acelaşi lucru, în esenţă, un anume domn căruia nu i se mai cunoaşte acum exact numărul de case, dar i se pot număra ouăle, a dat hotărâri de guvern precum cea deja declarată neconstituţională privind obligativitatea bugetarilor să-şi ia salariul pe card, indicând bineînţeles şi băncile „agreate”.

Nutresc totuşi speranţa, pentru binele acestei naţiuni, că va veni şi o vreme când cei în cauză şi alţii asemenea lor vor realiza că degeaba-ţi cari ouăle cu roaba, dintr-o vilă-n alta:  finalul de drum e acelaşi pentru toţi şi nu iei nimic cu tine dincolo. A! Îţi laşi familia asigurată din punct de vedere material? Eşti chiar sigur? Cine n-a făcut bani, nu ştie să-i păstreze, nicidecum să-i înmulţească, deci nu-i va rezista prea mult nici o avere din lume. În schimb, în procesul de realizare a piramidei lui Keops din bilete bancare, ai călcat în picioare poate zeci şi sute de destine, poate ai nedreptăţit mii de semeni, poate te-ai ales cu stigmatul de netrebnic, acaparator, hain, jigodie întru secole de-acum încolo. La mai mare! Oare?

Ion SCUTARU