Aflat la şcoala politică a Uniunii Naţionale pentru Progresul României, preşedintele Traian Băsescu s-a aruncat în aprecieri cu privire la funcţionarea statului, din perspectiva sprijinului social pe care îl oferă la momentul de faţă familiilor nevoiaşe.
El grăit-a precum că statul social acoperă o corupţie a politicienilor din lumea civilizată, care cumpără voturi. Descrierea unui mecanism, mult simplificat şi părtinitor, al pervertirii democraţiei a constituit aşadar o premisă pentru insuflarea ideii că e bine să ne aşteptăm la din ce în ce mai puţin din partea statului, care, iată, gâfâie la deal, răpus aproape de povara asistenţei sociale.
Caracterul asistenţial al acestei instituţii politico-administrative va trebui, deci, modificat de urgenţă, pentru a nu gripa motorul devenit prea nevolnic în raport cu sarcinile, afirma cârmaciul ţării. El aprecia că în România mita electorală prin programe sociale lansate cu un an înainte de alegeri s-a inventat abia în 2007-2008, dar în Europa funcţionează de zeci de ani şi că aplicarea de politici sociale a dus la supraîndatorarea statelor.
Preşedintele mai mult trombonitor decât jucător, Traian Băsescu, pare să nu se jeneze să facă afirmaţii nefondate în chestiuni de importanţă naţională. Nu vreau să spun că reţinerea l-ar caracteriza în vreun fel, doamne fereşte – îl consider pe acest cetăţean român ceva mai special decât ceilalţi ca fiind unul din cele mai elocvente exemple de tupeu ordinar şi nesimţire îngălată. Lipsa de informare dă prost, ca să zic aşa, la nivelul funcţiei pe care, din păcate pentru noi, muritorii de rând, încă o mai deţine. Sigur, nu e vorba nici de asta iar prostia e ceva cu totul străin de acest om. Şmecheria însă nu, căci aparenta deficienţă de cunoştinţe e de fapt minciună prin omisiune, e adevăr spus numai pe jumătate – specialitatea casei, am putea spune, dacă privim puţin în urmă.
Ce anume trece sub tăcere fostul comandant de navă de pe vremea când această ţară avea o flotă? Singur, cu guriţa lui şi în aceeaşi “şedinţă de îndoctrinare”, a spus că există două zone de scurgere masivă a resurselor: asistenţa socială excesivă şi cheltuielile de funcţionare a statului.
Domnia sa n-a pregetat să ridice degetul, acuzator, la adresa programelor de ajutorare socială, arătându-le faţa hâdă şi labele jegoase întinse spre bugetul de stat, însă n-a scos o vorbuliţă despre cheltuielile uriaşe şi inutile din aparatul de stat şi nici de “ctitoriile” fără cap şi fără coadă ale guvernului Boc.
N-a spus că mita electorală se face la noi din 1990 şi nu din 2007 sau că acoperirea corupţiei e ca şi garantată în această ţară. Sau că, apropo, până acum ANI a dispus trimiterea în judecată într-un singur dosar! N-a spus nimic de firmele căpuşă de pe lângă CNADR, despre afacerile cu borduri, despre decopertarea şi reasfaltarea unor drumuri perfecte, în timp ce altele zac în noroaie şi gropi.
N-a spus că s-a procedat, unilateral, la tăierea din salarii şi – îndrăzneală fără precedent! – din pensii, în timp ce afacerile bănoase cu statul ale clienţilor puterii continuă nestingherite. N-a ridicat acelaşi deget să arate piscinele olimpice şi parcurile construite în mijlocul Bărăganului sau la Cuca Măcăii şi n-a amintit că o sumă uriaşă din ultimele împrumuturi ale României a fost direcţionată către băncile străine, în loc să stimuleze localizarea producţiei şi IMM-urile.
Nu este prima dată când preşedintele se pronunţă împotriva vocaţiei asistenţiale a statului, şi aceasta într-o perioadă critică pentru populaţie, din punct de vedere economic şi social, ca urmare a prestaţiilor dezastruoase la cârma statului ale unei succesiuni de echipe de guvernare care au transformat o ţară fără datorii într-o ruină. Desigur, trend-ul e cam acelaşi în mai toată lumea.
Totuşi, există contraexemple de succes, despre care acelaşi preşedinte nu spune nimic. Urmăm, din punct de vedere al asistenţei sociale, exemplul Statelor Unite şi nu al Suediei, de care un alt emanat făcea vorbire mai prin 1990. Ce distanţă de atunci şi ce diferenţă între concepte şi situaţia economico-socială a României! Adică mergem spre diferenţe mari între săraci şi bogaţi, spre transformarea în sărăntoci a clasei de mijloc şi spre un elitism economic, spre o polarizare a bogăţiilor şi resurselor nedemnă de secolul în care trăim.
De fapt, cred că asistăm la o migrare a resurselor bugetare, la o redirecţionare a lor, din sfera socialului în sfera afacerilor cu statul. Mai puţin la cei mulţi şi neputincioşi şi mai mult la cei puţini şi mai fomişti decât toţi ceilalţi la un loc!
Şi, în final, domnule, ce s-o mai lungim? Cu paşi mici, silenţioşi – de hoţ, am putea spune – sub o conducere nesăbuită şi iresponsabilă, statul tinde să devină o povară a societăţii, din rolul de propulsor pe care până nu demult era clar pentru oricine că-l avea. Un aparat ce înghite din ce în ce mai mulţi bani şi prestează din ce în ce mai puţin. Ni se spune mereu, doar-doar ne-om învăţa odată, că pentru imensa majoritate a populaţiei acestei ţări, el nu mai poate face aia, nici cealaltă, nici ceastalaltă. Nu face decât să ia pielea de pe om, prin tot felul de impozite şi taxe şi să pretindă că nu trebuie să mai facă nimic pentru cetăţeanul de rând. Sănătate nu. Asistenţă socială nu. Servicii edilitar-administrative de calitate nu. Justiţie nu. Dreptate socială nu. Educaţie nu. Armată nu. Siguranţă socială nu. Apărarea bunurilor comunitare şi particulare nu. Apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti nu. Statul e bolnav. Cred că e cazul să fie însănătoşit.
Ion SCUTARU
Loading ...
Comentează acest articol