FINANCIARUL – ultimele stiri din Finante, Banci, Economie, Imobiliare si IT

- O mare vânzoleală pare a lua naştere în jurul modului în care e croită şi aplicată Legea asigurării obligatorii a locuinţelor. Candidatul propus iniţial de PDL în fruntea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), Cristian Constantinescu, a „ieşit pe piaţă”, înainte de a fi înlăturat de pe traseul spre călduţul post de conducere, în favoarea lui Romeo Ionuţ Comăniciu, cu un document-manifest în care afirmă că actul normativ amintit prezintă numeroase deficienţe şi că trebuie amendat de urgenţă.

El susţinea că, din primele observaţii asupra funcţionalităţii sale, legea nu poate fi aplicată. Ba că e greşită ideea fixării unui nivel al primelor de asigurare, ba că reglementările contabile din domeniul asigurărilor nu sunt cele mai fericite, ba că reasigurările nu sunt bine puse la punct.

Legea, încropită în grabă, la cerinţele Băncii Mondiale (hopaaa… România, stat independent şi suvernan?), nu a respectat, în opinia pedelistului între timp trimis acasă de ai săi, recomadările iniţiatorului străin. Constantinescu arăta cu degetul spre CSA, spunând că foarte multe din normele emise de aceasta sunt fie depăşite, fie tehnic incorecte, lucru care urma să intre în atenţia noii conduceri.

Părerea mea e că toate acestea sunt valuri pentru o lege care de fapt nici nu ar trebui să existe! Căci România, deşi puternic atinsă de criză şi de nemernicia unor guvernări care numai bună gospodărire n-au demonstrat, se arată a fi, iată, una dintre primele ţări care introduc o lege care să oblige cetăţenii să bage mâna mai adânc în buzunare şi să-şi asigure locuinţele. Lucru care, în sine, nu bate mai deloc cu democraţia, cu drepturile fundamentale ale omului, între care libertatea de a alege cum să-şi trăiască viaţa.

Dar să vedem cum tratează problema asigurării locuinţei şi celelalte state europene şi chiar de pe alte continente.

De exemplu, în Germania şi Olanda, statul nu obligă proprietarii să semneze contracte de asigurare pentru locuinţă. Sunt situaţii, precum ipotecile sau creditele pentru locuinţă, care necesită o asigurare, dar nu există nici o lege care să ceară proprietarilor asigurarea casei.

În SUA, asigurarea casei nu e obligatorie prin lege. Numai în California există o reglementare legală privind cutremurele şi asigurarea locuinţelor, dar nu obligă oamenii să-şi facă asigurare la casă, ci firmele de asigurări să includă cutremurele în evenimentele cuprinse în asigurarea, facultativă, de altfel, a locuinţei!

Omul îşi asigură casa numai dacă doreşte. Sigur, numai dacă e nebun sau sărac nu-şi face asigurare în acea zonă, dar libertatea de alegere nu-i este afectată în vreun fel.

În Spania nu, nici în Italia, dar e recomandată asigurarea. În Cehia ţi se spune că „trebuie să ai asigurare”, dar nu există o lege în acest sens. În Suedia ţi se recomandă, dar nu te forţează nimeni. În Rusia, nici pomeneală, acolo au fost proteste masive şi când a introdus statul asigurarea auto obligatorie, în 2003!

În Japonia, ţară masiv şi foarte des afectată de cutremure şi tsunami, nu există o lege care să oblige cetăţeanul să-şi asigure locuinţa. E la latitudinea proprietarilor dacă-şi fac sau nu asigurare de cutremur sau inundaţie. De altfel, pentru cutremur, statul ajută populaţia, participând şi el cu bani la prima de asigurare din contractele absolut voluntare!

Ţările care au achiesat la obligarea cetăţeanului să cheltuie pentru societăţile de asigurare sunt, până acum, Franţa, Turcia şi Belgia. Parţial, situaţii similare sunt în Islanda, Norvegia, Elveţia şi Polonia.

Francezii, care mă miră foarte tare din acest punct de vedere, au o aşa numită „Assurance Multirisque Habitation”, înainte de a te muta în locuinţă. Deci daca ai casa şi nu e locuită – nu! Pachetul obligatoriu asigură la foc, explozie, trăsnet, furtuni şi dezastre naturale, inundaţii naturale, îngheţul cu avarierea conductelor sau altor dispozitive, furtul şi vandalismul, spargerea ferestrelor sau vitrinelor de sticlă.

 În Turcia, ţara cutremurelor din Asia Mică, asigurarea obligatorie, prin Turkish Catastrophe Insurance Pool, se referă numai la acest dezastru natural. În Belgia: asigurarea e obligatorie la proprietari, pentru incendiu, fulger, prăbuşiri de avioane, explozii, furtună, vandalism, impact cu autovehicul, greutatea zăpezii/avalanşă. Chiriaşii încheie contract pe bunurile închiriate (casa şi ce e în ea) în termen de 30 de zile de la semnarea contractului de închiriere. În Polonia: numai clădirile de la ferme sunt asigurate împotriva dezastrelor naturale.

Deci, unii da, alţii ba. Totuşi, nu încetează să mă intrige apetitul Legislativului român pentru toate chichiţele prin care se mai pot extrage nişte biştari din buzunarele şi aşa anemiate ale populaţiei. Căci evoluţia de până acum a autorităţilor postdecembriste a consacrat regula: „dacă se poate, de ce nu?” şi deviza „nu contează ce urmează”.

Eu unul nu văd în această lege decât o altă formă de a mai mulge bietul contribuabil, în beneficiul unor companii majoritar străine şi o încălcare flagrantă a libertăţilor cetăţeneşti.

Vă amintiţi de legea avorturilor, în celălalt regim? Celebrul decret 770/1966! Dar de obligaţia de a avea copii? Erau intervenţii ale statului comunist în viaţa particulară a cetăţenilor. În afară de o politică internă falimentară, care a provocat un dezastru social, era un veritabil arbitraj în paturile celor maturi sexual. Statul se băga cu nesimţire în viaţa omului de rând, impunându-i ce şi cum să facă.

Astăzi, iată, statul român cu reflexele totalitare în trezire, după o oarece perioadă de amorţeală, tinde să aplice reţete similare, doar că de data aceasta nu mai urmează politici sociale, ci fiscale şi de piaţă iar beneficiarul nu e ţara, ci firmele. Statul ridică mingea la fileul afacerilor de pe piaţa asigurărilor şi a brokerajului aferent, pe spinarea contribuabilului român, căruia – pentru a nu ştiu câta oara – îi subţiază portofelul şi pe care-l trimite în nevoi din ce în ce mai mari.

Da, e de înţeles obligativitatea asigurării auto de tip RCA, căci oferă titularului posibilitatea să despăgubească un terţ căruia i-a provocat daune şi e normal ca autorul să aibă de unde să plătească stricăciunile. E un act de dreptate pentru cel afectat, un cetăţean nevinovat şi care trebuie, nu-i aşa, protejat de stat. Dar în cazul asigurării locuinţei nu mai există o terţă persoană. Dacă doresc, mă asigur, dacă nu, bună ziua! E de presupus că sunt matur şi ştiu să iau în calcul riscurile la care e supusă integritatea unei construcţii în această parte a lumii.

Unde e libertatea, garantată prin constituţie, de a alege? Pentru ce o calcă statul în picioare? Pentru binele societăţilor de asigurări, în imensa lor majoritate cu acţionariat străin? Pentru că, din topul primelor zece firme de asigurări din România pentru perioada ianuarie-martie 2011, numai una singură are acţionariat majoritar român: Astra.

Da, Cristian Constantinescu are dreptate, dar nu cum crede el: sigur că legea asigurării obligatorii a locuinţei trebuie amendată. Dar total! Adică atacată la Curtea Constituţională, pe temei de neconstituţionalitate!

Oricum, în această ţară în care parlamentarii au votat de-a valma zeci de mii de legi care se bat cap în cap, în care Legea Fundamentală e călcată în picioare cu voioşie şi de către preşedinte, încă o sodomizare a „supuşilor” nu contează.

Căci, aşa cum bine observa un amic cu mult exerciţiu în hăţişul legislativ românesc şi cu a cărui opinie sunt de acord, în România legea funcţionează pe două paliere: dacă eşti de-al Puterii (membru, protejat ori un tip cu relaţii), poţi micţiona liniştit pe ea de lege, că nu-i bai; dacă eşti „fiul ploii”, se aplică legea, atât în spiritul cât şi în litera ei.

Ion SCUTARU